Emisferele cerebrale

Reprezintă partea cea mai voluminoasă a SNC. Activitatea mai complexă a membrului superior drept, precum și localizarea centrului vorbirii în emisfera stângă determină asimetria de volum, emisfera stângă fiind mai dezvoltată la dreptaci.

Emisferele cerebrale prezintă trei feţe: laterală, medială şi inferioară, bazală.

Faţa laterală prezintă două şanţuri mai adânci: fisura laterală a lui Sylvius şi şanţul central Rolando. Aceste şanţuri delimitează patru lobi: lobul frontal, situat înaintea şanţului central; lobul parietal, deasupra scizurii laterale; lobul temporal, sub fisura laterală; lobul occipital, situat în partea posterioară. Şanţurile mai puţin adânci împart lobii în giri.

Faţa medială prezintă şanţul corpului calos; în partea posterioară se află scizura

calcarină, care este un şanţ orizontal.

Faţa bazală, inferioara prezintă fisura laterală a lui Sylvius, care împarte această faţă în lob orbital, situat anterior de fisura laterală, şi lob temporo-occipital, situat posterior de fisura laterală.

La nivelul lobului orbital se remarcă un şanţ cu direcţie antero-posterioară, şanţul olfactiv, care adăposteşte bulbul olfactiv. Lateral de şanţul olfactiv se află şanţurile orbitare, dispuse sub forma literei „H“, între care se delimitează girii orbitali.

Lobul temporo-occipital prezintă şanţul hipocampului, şanţul colateral şi şanţul occipito-temporal. între acestea, se delimitează trei giri: girul hipocampic şi girii occipito-temporal medial şi lateral.

Substanța albă a emisferelor cerebrale

Substanţa albă înconjoară ventriculii cerebrali I şi II. Este formată din fibre:

• de proiecţie unesc în ambele sensuri scoarţa cu centrii subiacenţi;
• de asociaţie leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală;
• comisurale unesc cele două emisfere, formând corpul calos, fornixul (trigonul cerebral) şi comisura albă anterioară.

Substanța cenușie a emisferelor cerebrale

Corpii striaţi (nucleii bazali) reprezintă nuclei importanţi ai sistemului extrapiramidal şi sunt situaţi deasupra şi lateral de talamus.

Scoarţa cerebrală

Reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos.

Cuprinde:

Paleocortexul, inclus în sistemul limbic, conţine două straturi celulare şi are conexiuni întinse cu analizatorul olfactiv, hipotalamusul, talamusul, epitalamusul şi mai puţin cu neocortexul. Paleocortexul ocupă o zonă restrânsă pe faţa medială a emisferelor cerebrale şi este sediul proceselor psihice afectiv-emoţionale şi al actelor de comportament instinctiv.

Cele mai importante componente ale sistemului limbic sunt calea olfactivă, formată din nervii olfactivi, şi hipocampul.

Neocortexul, alcătuit din şase straturi celulare, reprezintă sediul proceselor psihice superioare - activitatea nervoasă superioară - ANS. Curent, prin aceasta se înţeleg procesele care stau la baza memoriei, învăţării, gândirii, creaţiei etc.

Funcţiile neocortexului se grupează în: senzitive, asociative şi motorii.

• Funcţiile senzitive se realizează prin segmentele corticale ale analizatorilor.
• Funcţiile asociative realizează percepţia complexă a lumii înconjurătoare şi semnificaţia diferitelor senzaţii.
• Funcţiile motorii, emisferele cerebrale controlează întreaga activitate motorie somatică, voluntară şi involuntară. Principalele structuri implicate în acest control sunt cortexul motor şi nucleii bazali.

Reflexele necondiţionate şi condiţionate

Reflexul necondiţionat este înnăscut şi este caracteristic speciei (ex. reflexul alimentar, reflexul de apărare).

Reflexul condiţionat este un răspuns „învăţat” pe care centrii nervoşi îl dau unui stimul iniţial indiferent (fără importanţă biologică). La apariţia unui semnal absolut (cu importanţă biologică), animalul de experienţă răspunde printr-un reflex necondiţionat. La un semnal indiferent animalul nu dă nici un răspuns sau are o reacţie de orientare.

I.P. Pavlov a descoperit posibilitatea încărcării excitanţilor indiferenţi cu semnificaţii noi şi transformarea lor în stimuli condiţionali, prin:

• asociere: la administrarea unui stimul absolut (hrana) să se asocieze un stimul indiferent (sonor sau luminos);
• precesiune: stimulul indiferent să preceadă excitantul absolut;
• dominanţă: animalul să fie flămând, astfel încât instinctul alimentar să fie dominant în timpul asocierii stimulilor;
• repetare: pentru formarea unui reflex condiţionat sunt necesare 10 până la 30 de şedinţe de elaborare.

Pavlov a explicat mecanismul elaborării RC pe baza apariţiei unor conexiuni între centrii corticali ai analizatorilor vizual sau auditiv şi ariile corticale vegetative stimulate de excitantul absolut.

Reflexele condiţionate, spre deosebire de cele înnăscute, se închid la nivel cortical. Ele se sting dacă stimulul condiţional nu este întărit din timp în timp prin cel absolut (inhibiţie corticală).

Pavlov a arătat că la baza tuturor activităţilor nervoase stau două procese: excitaţia şi inhibiţia.

Excitaţia este procesul nervos activ care se manifestă prin iniţierea unei activităţi sau amplificarea uneia preexistente.

Inhibiţia este tot un proces activ care se manifestă prin diminuarea sau sistarea unei activităţi anterioare. Există inhibiţie externă — necondiţionată (supraliminară — de protecţie şi prin inducţie negativă), determinată de stimuli din afara focarului cortical activ, şi inhibiţie internă — condiţionată (de stingere, de întârziere şi de diferenţiere), care apare chiar în interiorul focarului cortical activ şi este specifică scoarţei cerebrale.

Ambele procese sunt extrem de mobile, putând iradia pe o suprafaţă corticală sau să se concentreze într-o zonă limitată.